Rimnicu Vîlcea - oraşul nostru iubit

Rîmnicu Vîlcea

Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii și Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării.

Prima mențiune documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oras este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei...numit Râmnic”.
În centrul orașului, se găsesc ruinele curții domnești a lui Mircea cel Bătrân, prezențe materiale vii ale marelui voievod în această așezare; aici a semnat documentul de atestare a județului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul județ atestat documentar. Din vechea și măreața cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care înconjoară parcul central, numit Mircea cel Bătrân în cinstea voievodului.
Radu cel Mare la 1504 înființează la Râmnic o episcopie numită Episcopia Râmnicului - Noul Severin, fapt ce este semnalat și de Paul de Alep în notele de călătorie ale sale în țările române. Însă atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura completă datează din timpul lui Mihnea Vodă la 29 decembrie 1590. Construcția nouă a Episcopiei ridicată la 1639 este distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea turcilor din 1737. Tot așa se va întâmpla și în 1847. Construcția existentă a fost ridicată între anii 1850- 1856, iar picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarescu, purtând amprenta realismului italian. Noua construcție este ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind denumirea de Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae”.


Monument, în memoria independenţei de sub Imperiul Otoman (1915)[8]La Râmnicu Vâlcea, la 1705 Antim Ivireanul, unul dintre cei mai buni tipografi ai vremii, a fost hirotonisit ca episcop cu Sfatul și cu voia prea luminatului și învățatului domn Constantin Brâncoveanu.

În secolul al secolul al XVIII-lea la Râmnic se desfășura o bogată activitate culturală, datorată cărturarului Antim Ivireanul (1705) care a pus aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite mai multe lucrări în limba română. Primele cărți tipărite au fost Tomul bucuriei și Antologhion.

Istoricul Nicolae Iorga a denumit Râmnicul capitală a tipografiilor, iar un capitol al "Literaturii române vechi", "Epoca lui Chesarie de Râmnic".

Au ieșit de sub tipar în continuare "Gramatica slavonească" (1755), "Trâmbița românească" (1769), ciclul "Mineelor" (1776 -1780), întâia ediție a "Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești" a lui Ienăchiță Văcărescu (1787) și multe altele.

Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Damaschin, reușește tot în această perioadă să contribuie la românizarea aproape a tuturor cărților, traducând aproape întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28 noiembrie 1719 ținut la mănăstirea Horezu (sau Hurezi), episcopul Damaschin propune înființarea a două școli: Una românească la Râmnic și una latinească la Craiova.

Tot la Râmnic la începutul secolului al XVIII-lea, s-a deschis o școală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui Ioan Zugravul.

La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi, se intonează pentru prima dată cântecul Deșteaptă-te, române! compus de Anton Pann pe versurile poeziei „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluției și sfințirea stindardelor libertății naționale. Peste ani, în urma revoluției din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a devenit imnul național al României.